Privesc cum trece timpul.Constant,asta fac.
Am fost in mini vacanta de Paste acasa,la parinti si la bunici.Observ cum lucrurile raman in loc,parca neatinse de timp:camera mea,jucariile de plus,fantana bunicii.Raman pe loc dar totusi am senzatia ca sunt mai mici…parca au intrat la apa…sau poate doar prin ochii copilariei mele erau imense.
*Mama venea de la cumparaturi si vede un copil in fata blocului.Statea pe o bancuta,cu mainile aduse langa fata si plangea.Mama se opreste si o intreaba de ce plange.Dupa lungi insistente si lupte de lamurire,copilul spune:
-Tanti,sa stii ca eu plang pentru ca mi-a ramas mica bicicleta!
-Ei,cum sa iti ramana mica bicicleta?!
-Uite asa,eu am crescut si nu mai incap pe ea…deci mi-a ramas mica!Si imi pare asa de rau dupa ea...*
Mi s-a parut amuzant atunci.Mi se pare amuzant si acum.Am avut sentimentul ca totul din jur “mi-a ramas mic”.Iar ma pandeste melancolia.
Hai Mos Ene,hai!
Avem cu totii tendinta de a privi in urma cu nostalgie si uneori cu regrete fata de vremurile trecute. Fiecare etapa din viata are farmecul si rostul ei , tocmai de aceea toate lucrurile din jur sunt atat de "mari" cat sa ne permita sa le intelegem si sa le integram in trairile noastre de moment, specifice varstei. Nu-ti face griji, totul este la fel, doar ca noi evoluam, crestem, ne adaptam varstei....crestem!
RăspundețiȘtergere