Uneori am obiceiul de a descrie tot felul de sentmimente pe care le am prin imagini pe care le-am mai intalnit,prin tot felul de descrieri amanuntite ale obiectelor din jur.Astazi m-am gandit la bunica mea,la momentele cand spalam cu ea in cadita alba sosete:) pentru ca voiam sa fiu gospodina,de momentele cand furam ouale din cuibarul gainilor si le mancam ,negatite daca intelegeti...si cu tot cu ambalaj ,la momentele cand ma legana pe picioare si imi povestea ceva despre parintii ei si despre lunca Prutului,la clipele cand o enervam la culme si striga dupa mine "faraoanca de copchila,ei lasa ca te prind eu...nu vii tu la mancare...lasa" . S-a asternut o stare de melancolie placuta,o melancolie energica as spune care ma face sa zambesc si sa imi doresc sa fi ramas "copilul lu' bunica".
O imagine mi-a ramas in minte.Vara te toropea.Fiind campie, tot soarele iti batea in cap toata ziulica de iti venea sa te muti in pestera.Si totusi stateam cu capul in soare pentru ca mereu se intampla ceva in timpul zilei care imi trezea interesul.daca o imagine face cat o mie de cuvinte,atunci ceea ce urmeaza sunt cuvintele ce fac un colt din imaginea mea:)
"se ridica praful de un deget de ti se parea ca si soarele e straveziu pe langa toata intruparea care duhnea a caldura latenta.era doar un copil care batea colbul pe ulita din vale,cu tenul masliniu si cu sandale roase in picioare ce isi facea jocul cu pietre si nuiele.cu cat te apropiai,cu atat ti se parea mai clara reflexia unui chip ars de soare si batut de vant,cu parul plin de praf si imbracat baieteste.se aseaza pe piatra de langa poarta, duse palmele langa obrajii murdari si te priveste circumspect.oare cin' sa fie strainul?"
Apoi,atentia mi se indreapta asupra momentelor cand deja aveam 14-16 ani si mergeam singura cu autobuzul 80 de km pana la bunici pentru ca acum eram fetita mare si nu mai aveam nevoie de escorta.E un fel de continuare,as spune,la fragmentul de mai sus.
“continui drumul calcand agale.ma simt toropita."e prea cald",imi spun si apoi privesc pietrele grosolane ce parca au fost aruncate pe drum.mai am pana ajung si soarele arde de parca ne-ar uri.observ ca nu mai apa iar apoi ma gandesc la fantana."ce rece trebuie sa fie apa,de te dor dintii".dar oaza inca e departe.pasesc tot mai greoi.ma uit la degetele mele.am unghiile colorate frumos si nu din cauza ojei.praful e de vina,parca imi facea picioarele mai frumoase.
imi aluneca prin par o adiere de vant de care ma bucur ca un copil la scaldat.gasesc un petic de umbra si ma refugiez.in iarba,nici o frunica:"hah,si ele au fugit de soare".zaresc fantana in departare.E langa casa bunicilor.”
Cu totii suntem copii.A fi imatur nu inseamna a te comporta ca un copil,ci a-ti utiliza energia doar in scopul de a o conserva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu