Snobismul miscator de gretos

Ma gandeam astazi ca avem cu totii mici mofturi primordiale sau mai putin arzatoare,pe care ni le indeplinim sau raman la stadiul de dorinte…dar le avem.

As spune ca e mai fericit un om care stie exact ce ii  trebuie ca sa fie fericit si nu isi doreste nimic din ceea ce ii este inutil.Bla bla…teorie.

De fapt,majoritatea oamenilor isi doresc lucruri pe care si altii si le doresc,tocmai din cauza asta…pentru ca isi raporteaza sistemul de valori si starea de fericirea sau multumire la altii.

Pentru ca suntem fiinte  ce considera interactiunea cu membrii din aceasi specie o chestiune deosebit de importanta,ne “dam cu lumea” dar nu intotdeauna alegerile celorlalti sunt tocmai potrivite.

Mi-a ramas mica lumea

Privesc cum trece timpul.Constant,asta fac.

Am fost in mini vacanta de Paste acasa,la parinti si la bunici.Observ cum lucrurile raman in loc,parca neatinse de timp:camera mea,jucariile de plus,fantana bunicii.Raman pe loc dar totusi am senzatia ca sunt mai mici…parca au intrat la apa…sau poate doar prin ochii copilariei mele erau imense.

Mi-am amintit de o intamplare amuzanta cu o fetita din blocul unde locuiesc eu.

Astazi...

Ma uit adesea in oglinda.Ca orice femeie,banuiesc.

Si stiu ca orice defect pe care il vad…e al meu…face parte din mine asa cum o piesa reintregeste un puzzle.Sincera sa fiu,nu as schimba multe lucruri la fizicul meu.Asta nu pentru ca m-as considera aproape de perfectiune,ci dimpotriva,pentru ca imi place imperfectiunea mea.

As vrea sa raman mereu copil.Sa simt mai mult decat sa rationez si sa ma bucur cu sufletul.

Simt uneori ca imbatranesc,ca timpul mi se strecoara printre degete si fuge de mine…sau cu mine.

Ma frustreaza adesea gandul ca totul trece,circular sau poate nu…dar trece.

Ma gandeam ca mi-as dori sa fiu multe,sa fiu in multe locuri si sa fac multe lucruri.Nu as putea sa realizez nici jumatate din ele dar as vrea…

Mai presus de toate,imi doresc sa simt.Imi doresc sa privesc lumea mereu…asa cum o privesc astazi;sa ma supere aceleasi lucruri care ma supara si azi;sa visez cu ochii deschisi si sa zambesc dupa ce ma trezesc din vis.

Si astazi…si maine…si peste un an…si mereu…asta imi doresc.

                                                       La multi ani,mie!

Ce-as face daca as castiga 1 miliard de dolari?

Ce-as face daca as avea 1 mld de USD?

-mi-as cumpara  un Hummer(glumesc,un 4x4 or somethin’)

-mi-as lua o casa undeva la munte

-un apartament in Iasi ca sa nu mai platesc chirie in timpul facultatii

-multe haine,papuci,cosmetice

-i-as lua mamei toate masinile si robotii posibili,inclusiv unul de batut covoare incat sa nu mai fie nevoie sa faca ea nimic

Constiinta

Ma gandeam zilele astea ca nu cred ca este posibil omeneste sa fii ghidat toata viata de constiinta,de vocea care iti sopteste in ureche:”hehe…esti sigur ca vrei sa faci asta?”.

De ce zic ca nu e posibil?Sa privim urmatoarea situatie: la orice fapta exista ceva ce iti spune ce e drept de facut,nu neaparat de cuviinta,nu neaparat ghidat dupa unele legi ale oamenilor legate de bun simt,”ca asa se face”,”ca asa trebuie”,”ca asa e de cand lumea”,nu neaparat legat de o moralitate crestina(e bine de facut sau e rau)...ci o lege pe care ar trebui sa o aiba intiparita in timpanul mintii fiecare individ,o lege care iti sugereaza ce incalca principiile etice,ce incalca siguranta,fericirea si echilibrul celor din jur,o lege ce ar descrie pasii catre un echilibru interior si un echilibru cu tot ce te inconjoara.

Daca aceasta constiinta ne-ar ghida,am infrunta urmatoarea situatie: am face tot ceea ce credem ca nu incalca “principiul echilibrului”,in mod normal am trai in armonie cu toata lumea,fara sa judecam,fara sa ii atragem pe altii catre convingerile noastre asemenea unui ritual de hirotonisire sau de trecere la o anumita religie,fara sa trebuiasca sa dovedim nimic si ar fi o lege ce face evenimentele si oamenii sa se lege intre ei la un alt nivel…un fel de sirul lui Fibonacci de care nu ar trebui sa inveti la scoala sau facultate,ci pe care l-ai sti si simti in toata fiinta ta.

Marul

Ma uit in oglinda mea albastra ce are coltul spart.Sunt cam ciufulita si cu ochii bulbucati si rosii. Observ ca fata mi-e mai imbatranita,cateva riduri la buze,cearcane vizibile dar imi privesc ochii…si vad aceeasi licarire a copilului de altadata.Acelasi copil ce statea cu capul lipit de geamul autobuzului cand se intorcea acasa de la scoala.
Mi-am amintit de o intamplare din anul 1 de facultate ce imi provoaca un zambet in coltul buzelor.Lucram ca agent vanzari la o firma de ciorapi de dama si alte anexe de luat sub fusta sau pantaloni.Veneam de la unul din magazine.Era atat de frig afara incat ti se lipeau narile cand respirai iar ora 17 ma prindea in intuneric.Luasem un mijloc de transport in comun de la Metro(iesirea din Iasi,Valea Lupului).

Copilarie

Uneori am obiceiul de a descrie tot felul de sentmimente pe care le am prin imagini pe care le-am mai intalnit,prin tot felul de descrieri amanuntite ale obiectelor din jur.Astazi m-am gandit la bunica mea,la momentele cand spalam cu ea in cadita alba sosete:) pentru ca voiam sa fiu gospodina,de momentele cand furam ouale din cuibarul gainilor si le mancam ,negatite daca intelegeti...si cu tot cu ambalaj ,la momentele cand ma legana pe picioare si imi povestea ceva despre parintii ei si despre lunca Prutului,la clipele cand o enervam la culme si striga dupa mine "faraoanca de copchila,ei lasa ca te prind eu...nu vii tu la mancare...lasa" . S-a asternut o stare de melancolie placuta,o melancolie energica as spune care ma face sa zambesc si sa imi doresc sa fi ramas "copilul lu' bunica".

O imagine mi-a ramas in minte.Vara te toropea.Fiind campie, tot soarele iti batea in cap toata ziulica de iti venea sa te muti in pestera.Si totusi stateam cu capul in soare pentru ca mereu se intampla ceva in timpul zilei care imi trezea interesul.daca o imagine face cat o mie de cuvinte,atunci ceea ce urmeaza sunt cuvintele ce fac un colt din imaginea mea:)

Intalnire

Uneori ma simt ca si cum as fi un personaj dintr-un tablou...asezat pe un perete varuit cu kindrus si cu tencuiala sarita pe alaturi,un perete patat de la ploaie dar care are un tablou frumos si trist.Mi-as fi dorit sa pot reproduce cu pensula toate imaginile ce mi-au ramas intiparite in minte.Din nefericire,nu am simtul estetic dezvoltat.

Toate desenele din scoala generala mi le facea mama mea acasa cu atata rabdare si placere incat a doua zi cand era laudat de catre invatatoare sau profesor,ma suparam.Nu era invidia pe ceilalti sau pe mama ca deseneaza atat de frumos...ci pe faptul ca nu puteam sa reproduc imaginile minunate pe care le purtam cu mine in minte...nu puteam sa le transpun pe panza sau pe hartie incat sa se observe ideea de baza.Ah! 

Frustrant.Am crescut si apoi am realizat ca unele calitati si inclinatii nu le-am mostenit si ca nici nu am sa le posed candva.M-am resemnat cu gandul ca am sa scriu...si atat.

Fragmentul de mai jos reprezinta o imagine pe care "am trait-o" acum vreo 2-3 ani.mi-a ramas intiparita in minte,poate datorita trairilor din acel moment,poate si din cauza culorilor,aerului de primavara si a revenirii la viata a intregii naturi .Oricum,am dorit sa o impartasesc.